Testamentul Angelicăi

Aceasta este lucrarea mea de "debut".Cel puţin primele patru capitole ale primei părţi.


Capitolul I –„Testament”-partea I

Silueta întunecată stătea aplecată deasupra sicriului legendarului pirat,cel care fusese uitat de istorie,deoarece sfidase autorităţile şi jefuise sute,sau chiar mii de corăbii şi porturi.Menţionarea sa ar fi însemnat recunoaşterea faptului că autorităţile nu aveau atâta putere pe cât susţineau la acea vreme.Scepticii spun că de fapt acolo,în acel sicriu,pe care nimeni nu a fost în stare să îl deschidă fără a risca să îl distrugă ,se află doar hainele,armele şi alte câteva obiecte ce i-au aparţinut temutului Baron Negru.Nimeni nu a ştiut vreodată numele lui adevărat,nici modul care a murit ─ a dispărut pur şi simplu de pe mările lumii.Unele persoane au ajuns chiar să afirme că el încă mai trăieşte în Insulele Barbados folosindu-se de farmece şi vrăji pentru a putea face faţă trecerii secolelor,şi pun pe seama lui toate dispariţiile iahturilor de lux şi toate jafurile ce au loc pe apele lumii.Baronul Negru a dăinuit câteva secole,fapt ce nu putea fi explicat de nimeni.Singura explicaţie plauzibilă era cea că de fapt,întreaga poveste cu Baronul Negru era un fel de „afacere de familie” şi existaseră de fapt mai mulţi Baroni.
Paznicul muzeului se apropie de misterioasa siluetă şi spuse cu autoritate:
–Mă scuzaţi,dar muzeul s-a închis de mult.Dacă doriţi,puteţi reveni mâine,dar acum vă rog să mă însoţiţi spre ieşire.Mă auziţi?
Silueta nu schiţă niciun gest,abia în momentul în care paznicul mai înaintă un pas şi îşi drese vocea,silueta se îndreptă de spate şi se întoarse încet spre acesta,spunând:
–De trei ani încoace vin aici,noapte de noapte,dar nu mă vezi niciodată.vocea părea de femeie,dar tonul grav pe care silueta îl folosea când vorbea era straniu.Privesc acest mormânt fals ce îmi aduce aminte de veacurile trecute,de viaţa pe care o duceam…
–Mă văd nevoit să chem ajutoare dacă nu plecaţi.Ei s-ar putea să nu fie aşa prietenoşi.spuse bărbatul crezând că are de-a face cu vreo beţivă sau vreo vagaboandă drogată care intrase în muzeu pentru a se adăposti peste noapte.
–Stai liniştit,nu îţi voi cauza nicio problemă,şi…nu,nici nu am băut,dragul meu Stuart…Ah,aşa se numea şi el,ştiai?spuse silueta arătând spre sarcofagul greu de piatră.E un nume demn de respect,nu oricine îl poartă,nici în ziua de azi,nici atunci.vocea se stinse iar misteriosul personaj scoase un oftat şi tăcu.
Tânărul paznic mai încercă de vreo două ori să convingă silueta să părăsească muzeul,dar nu avu sorţi de izbândă.Sătul de ceea ce,credea el,era o glumă proastă,îşi scoase cătuşele din borseta de la brâu şi înaintă furios spre silueta înaltă,dar când încercă să o încătuşeze,avu loc o străfulgerare şi se trezi legat la mâini el,nu silueta.Toată această agitaţie făcu gluga străinei să cadă pe spate,dezvăluindu-i chipul.Era destul de tânără şi extraordinar de frumoasă.Nu avea mai mult de optsprezece ani,după părerea paznicului;avea părul lung până la mijloc,castaniu închis,iar pe alocuri fire albe străbăteau podoaba fermecătoare.Tenul îi era exagerat de palid,ochii căprui,adânci,purtau în ei o sclipire malefică amestecată cu tristeţe şi înţelepciune,iar buzele,de un roşu natural,îi treziră tânărului pofta inexplicabilă de a o săruta,ca şi cum o cunoştea de multă vreme şi o iubea necondiţionat.Trupul fetei era înalt şi zvelt,iar faldurile hainei pe care o purta dezvăluiau formele de femeie tânără.Mâinile subţiri se terminau cu nişte degete lungi,albe,a căror unghii aveau o strălucire aproape ireală.
Zâmbind,fata spuse:
–Mă bucur că mă găseşti frumoasă,mulţi şi-au găsit moartea,aşa,adorându-mă pe mine.după o clipă de tăcere,continuă.Eu urmează să mor şi vreau ca măcar un muritor să afle adevărata poveste despre Baronul Negru,şi chiar şi povestea mea…Nu vreau să mai fie ascuns adevăratul mod de viaţă al meu şi al lui.Oamenii au impresia că ştiu totul despre viaţa lui,dar nu au nici cea mai vagă idee cît de departe de adevăr sunt.Mă amuză şi mă doare,în acelaşi timp naivitatea voastră.Tu,de exemplu,eşti deranjat de faptul că trebuie să stai şi noaptea să păzeşti acest sicriu gol.Din cauza acestor ore suplimentare ţi-ai pierdut iubita.Dacă ai ştii adevărata poveste ai realiza cât de mic eşti în lumea asta…Am decis să iau vălul de pe ochii muritorilor,după care să trec pragul pe care trebuia să-l trec de mult timp,foarte mult timp.
Străina observase expresia de uimire când îi spuse tânărului paznic despre recenta sa despărţire de femeia cu care avusese de gând să se însoare,dar care îl înşelase.O cuprinse un val de milă pentru ochii trişti care revedeau în acel moment clipele în care,cu o nonşalanţă jignitoare femeia pe care el o iubise îi spunea că nu ştie ce caută el acolo,în apartamentul ei şi puse să fie dat afară de către namila de om cu care îl înşelase.Bărbatul scutură din cap pentru a alunga din minte acele imagini dureroase.
–Despre ce vorbiţi,doamnă?întrebă tânărul,decis să-i facă jocul,neavând de ales.Sunteţi tânără,cum să muriţi?tot avea o vagă bănuială că avea de-a face cu o drogată…iluzionistă,probabil.
–Eh,nu mai sunt atât de tânără,şi mi-a venit de mult vremea să părăsesc această lume,lume pe care am văzut-o de ce e în stare şi asta încă de acum mult timp.A,ce nepoliticoasă sunt,am uitat să mă prezint.Numele meu este Angelica de Maetisse,şi sunt vampir.Da,da,nu glumesc.adăugă ea,văzând expresia amuzată a bărbatului.Cred că este ciudat să auzi asta de la o persoană care stă lângă un sicriu gol,într-o lume unde vampirii sunt subiecte de film sau carte.Am decis să îmi iau zilele,pentru a-l reîntâlni.şi arătă din nou spre sarcofagul de piatră,oftând,iar când se întoarse din nou spre paznicul muzeului,acesta observă lacrimi negre ivindu-se în ochii ei căprui.Oricât de ireal ar părea,noi existăm,oamenii nu au suficientă imaginaţie ca să creeze nişte fiinţe atât de perfecte cum suntem noi,de undeva a pornit,dar nu de la un om.oftând din nou,îşi şterse lacrimile.Acum trei secole şi ceva s-a dus cu adevărat,l-a înghiţit marea,aşa cum mereu şi-a dorit,dar nu a murit cu gloria visată,ci ca un nebun.Pentru un vampir nu era foarte bătrân când a murit,spre deosebire de mine…eu am acum patru sute şaptezeci şi trei de ani.spunând aceste cuvinte,femeia zâmbi şi îi făcu ştrengăreşte cu ochiul.Mă ţin bine pentru o bătrânică,nu?
Tânărul era din ce în ce mai uimit de ceea ce frumoasa fată îi dezvăluia,iar scepticismul lui se mai risipi.Într-un moment în care ea nu fusese atentă,el îi obsevă colţii albi,ascuţiţi.Aceştia crescuseră pe locul caninilor,iar acum apăsau buza inferioară a fetei,făcând să apară mici firişoare de sânge,care dispăreau aproape imediat.Încă o dată,bărbatul simţi impulsul sălbatic de-a o săruta,impuls al cărui sens nu îl găsi.
–Îţi voi spune povestea aşa cum mi-o amintesc,aşa cum am trăit-o…
–Aş aprecia dacă m-ai lăsa să o ascult fără cătuşele astea.spuse precaut tânărul,iar în clipa următoare avu loc o străfulgerare,iar cătuşele căzură la pământ;femeia stătea în acelaşi loc privind în gol,arăta de parcă nici nu se mişcase.
–Cum ai făcut asta?întrebă fascinat paznicul,acum nu mai simţea teamă,ci doar o atracţie inexplicabilă faţă de acea prezenţă seducătoare.
–Pentru mine e simplu,mă mişc foarte repede,iar tu ai impresia că bate vântul,sau fulgeră.Acum te rog,permite-mi să încep şi nu mă întrerupe,la final îţi voi răspunde la întrebările pe care cu siguranţă le vei avea cu privire la cele auzite în clipele ce urmează,te rog ascultă cu atenţie.
Tânărul paznic încuviinţă şi se făcu comod pe o bancă din apropiere.Angelica veni lângă el şi i se aşeză alături,punându-şi capul în poala lui.El atinse părul mătăsos şi fu uimit de textura fină.Fu aproape şocat,când,din neatenţie îi atinse obrazul Angelicăi,pielea era foarte fină,dar era rece.
Angelica începu să vorbească,iar vocea ei îl captivă imediat pe paznicul,din ce în ce mai curios.Fata privea în gol,vorbele ei curgând precum o apă limpede.Imaginea unui pârâiaş de munte îi apăru paznicului înaintea ochilor,i se părea ciudat că acea fiinţă îi inspira o asemenea imegine paşnică.

Capitolul II “Nori întunecă cerul”


Povestea mea începe în anul 1535.Eram doar o adolescentă bogată,ca multe altele din acea regiune,tatăl meu,era duce francez,ducele de Maetisse.Aveam trei fraţi mai mici şi o soră mai mare,Antonia,dar dintre toţi,eu eram cea mai frumoasă,semănam cu mama…Fraţii mei Pierre,Louis şi Jaques semănau cu tata,iar Antonia era un amestec între cei doi părinţii.
Cum spuneam ― nu ca să mă laud ― eu eram cea mai frumoasă,iar Antonia mă invidia grozav,deoarece eu,la cei şaptesprezece ani ai mei,aveam mii de pretendenţi,pe când ea,cu doi ani mai mare ca mine abia cucerise vreo trei..Ea era prima care trebuia să se mărite,iar această competiţie mută o deranja grozav.În cele din urmă,sora mea s-a ales cu un logodnic bogat,un anume Du Rey,mult mai în vârstă decât ea,dar el şi tata erau prieteni vechi.Adevărul era că tatăl meu pierduse un pariu cu respectivul domn şi cu toate că nu fusese prea mulţumit de situaţia dată,îşi dădu acordul destul de repede.Tata a fost un om foarte mândru,nu suporta să se simtă dator,indiferent de situaţie.O dată şi-a pierdut nu mai ştiu exact ce act,destul de important.Fratele meu Jaques l-a găsit ― am impresia că era vorba despre un act de proprietate.Din acel moment tatăl meu s-a simţit obligat să îi facă lui Jaques orice moft,oricât de costisitor,sau oricât de banal ar fi fost.La început eram geloşi pe el şi încercam mereu să îl prindem pe tata cu garda jos şi să-l facem să ne fie şi nouă dator,dar pe măsură ce am crescut ne-am abandonat planurile.

În ziua când totul a început,eram în portul ce se afla la doar cateva mile de domeniul de Maetisse.Am mers acolo împreuna cu bona mea,Lucille,pentru a-i cumpăra surorii mele cadoul de nuntă.Bona mea era o femeie cumsecade,în vârstă,văduvă;soţul îi murise în urma unui jaf.Hoţii au năvălit pe domeniul nostru iar soţul lui Lucille a încercat să îi oprească,dar afost lovit mortal de unul din bărbaţi.Când au văzut ce au făcut,străinii au fugit speriaţi,o crimă era mult mai rea decât furtul.Chiar şi după moartea soţului ei,Lucille ne-a rămas credincioasă.
Să revin…Ne aflam în port,când s-au auzit ţipete,iar oamenii au început să se agite disperaţi urlând:”Piraţii!”.Cunoşteam termenul din cărţi şi din discuţiile ― pe care le-am ascultat pe furiş ― tatălui meu,dar niciodată nu fusesem martoră la aşa ceva.Am privit spre larg,şi am zărit o ambarcaţiune imensă,cu pânze negre,cu tunuri frumos lustruite îndreptate spre ţărm,cu zeci,chiar sute de chipuri hidoase şi oarecum flămânde,privind spre agitaţia care era în port.
Bona mea încercase să mă smulgă din mulţimea disperată,dar n-a reuşit decât să se rătăcească de mine.Eram în pragul nebuniei,nici nu observasem că deja întreg echpajul era pe plajă,iar eu şi restul oamenilor eram ca iepurii,în capcana lor.Ucideau fără milă barbaţi,femei,chiar şi copii,iar autorităţile nu le puteau face faţă nici n-aveau cum,fiind depăşiţi numeric.
Încercând să scap,m-am izbit de un barbat înalt.La început am crezut ca e vreun gură-cască,imobilizat de frică.,dar când am încercat să îl ocolesc şi să fug,şi-a pus mâna pe umarul meu,iar eu abia când am simţit strânsoarea dureroasă l-am privit.Era tânăr,la vreo treizeci de ani,părul lui şaten strălucea puternic în lumina soarelui,iar ochii aveau o sclipire vicleană.Gura lui cu buze subţiri,acum zâmbea,mai bine zis rânjea.Zâmbetul său mă nelinişti mai mult.M-am agitat încercând să scap.
–Domule,e prea periculos,trebuie să plecăm de aici.am spus eu privind la masacrul din spatele meu.
–Ai dreptate,te voi duce într-un loc sigur.spuse el,iar în vocea lui am simţit o doză de ironie şi până mă dezmeticesc,ne îndreptam în direcţia opusă,spre corabie.
–Domnule,ce faci?i-am strigat îngrozită,iar când am încercat să mă eliberez din strânsoarea de cleşte a mâinii lui,şi-a înfipt şi mai tare degetele în umărul meu.Eşti nebun,ce faci,întoarce-te…
–Domniţă,îţi sugerez să taci,dacă nu vrei să ajungi ca femeia de acolo.
Ce îmi arăta el,era un grup de piraţi,pe care la început nu am vrut să îl privesc,dar m-a obligat.Şi ce mi-a fost dat să văd,m-a făcut să îl urăsc din răsputeri.În mijlocul acelor bestii,Lucille,bona mea,era violată şi bătută.Dupa ce au umilit-o pe rând,unul dintre ei,unul care purta o sabie la brâu,o scoase,şi cu o mişcare aproape firească,o decapită pe biata mea Lucille.Am început să urlu,să blestem şi să mă zbat,până când bărbatul de lângă mine îmi trase o palma zdravănă peste obraz.Forţa loviturii mă făcu să ameţesc,aproape să mă prăbuşesc.Aş fi căzut,dar mă ţinea el prea strâns.
–Dacă nu vrei să ajungi şi tu ca femeia de acolo,te sfătuiesc să faci doar ce zic eu,aşa că taci!
Am dat din cap şi am răspuns cu un da înecat de lacrimi şi am reînceput drumul spre corabie.Într-un fel poate ar fi fost mai bine dacă m-ar fi decapitat şi pe mine s-ar fi sfârşit mai devreme.
De îndată ce am ajuns pe puntea navei,printr-o singură fluturare a mâinii,răpitorul meu ceru linişte.
–Aceasta fată e captura mea,asta înseamnă că voi,sub nicio formă nu vă atingeţi de ea.Puteţi avea tot aurul furat azi!a ordonat el echipajului său,care sorbea fiecare cuvânt al lui,ceea ce m-a făcut să înţeleg că el era căpitanul.
S-a oprit din vorbit o clipă şi m-a privit.Brusc,m-a tras spre el şi şi-a pus gura peste buzele mele,într-un sărut dureros.
–Acum aveţi dovada că e a mea,doar a mea!şi spunând asta mi-a dat drumul.Na,luaţi-vă aurul şi să nu vă văd!urlă el din nou.
Echpajul lui scârbos rânjea privindu-mă,ceva în ochii lor mă făcu să cred că m-am fi preferat pe mine în locul prăzii.
Începea să se întunece afară,aşa că m-a condus într-o cabină de sub punte,unde m-a închis.Am reuşit să disting prin bezna din jur un pat,care spre mirarea mea,avea salteaua moale,la fel şi pernele,iar pătura era din caşmir pur.În dreptul patului era o fereastră ce dădea spre larg dar acum fiind beznă,nu vedeam nimic decât un perete negru,impenetrabil.
Punându-mă pe pat am început numaidecât să plâng,îmi ştergeam furioasă buzele,în încercarea de a alunga senzaţia pe care o aveam,mă simţeam înjosită,vinovată de ce păţise Lucille.Am adormit într-un târziu,flămândă şi murdară,m-am trezit câteva ore mai târziu,ţipând.O visasem pe sora mea chinuită de acei barbari,îl visasem pe tata ucis,pe Lucille care îmi vorbea dintr-un sicriu plin de sânge,îmi spunea că ar trebui să mor şi eu ca să văd cum e…În întuneric am mai simţit pe cineva în cabină,era el,căpitanul,mă întrebam în sinea mea,dacă nu cumva…
–Ţi-am adus mâncare şi un vas cu apă să te speli.Cred că timpul să ne cunoaştem.adăugă el dar eu eram decisă să nu scot o vorbă,mai bine moartă,credeam eu,decât să vorbesc cu cel care o omorâse pe draga mea Lucille.Eu sunt cunoscut ca Baronul Negru,dar sigur că tu n-ai auzit de mine,probabil eşti viţă nobilă.tăcu pentru câteva clipe,probabil se aştepta să mă laud cu influenţa tatălui meu.Acum s-ar cuveni să-mi spui numele tău.
Continuam să tac,dar în clipa urmatoare l-am simţit apropiindu-se de mine.
–Dacă nu îmi spui,mă văd nevoit să aflu singur,într-un mod care s-ar putea să nu-ţi placă.
Vocea lui era singura dovadă că era lângă mine,exprima doar răutate şi cruzime.Am primit la scurt timp o palmă,la fel de dureroasă ca cea pe care o primisem când ne-am întâlnit în port.
–Ai mare noroc ca eşti frumoasă,sau…poate dimpotrivă,ai foarte mare ghinion.medită el.
Monstrul ăsta a ajuns să mă bată în fiecare noapte,sufeream bătăile lui deja de prea mult timp,nu mai ştiam cât trecuse decând mă luase din port,uneori mi se părea că trecuse o viaţă,alteori doar o zi.Chinul a durat până când,într-o noapte,sau o dimineaţă devreme ― nu mai ştiu exact ― el era in cabina mea,ca de obicei,brusc unul din oamenii lui începu să strige:
–Pământ!Şefu`,am ajuns!el ieşi afară,l-am auzit strigându-le oamenilor:
–Nu debarcăm decât la lumină,cât timp e noapte suntem în pericol să ne atace!se grăbi el să le ordone oamenilor,iar în tonul lui mi se păru că simt o doză de frică.
Am coborât din pat şi m-am uitat pe gemuleţul cabinei afară.Am zărit prin întunericul care începea să se risipească,o insulă si am început să mă rog lui Dumnezeu,să-I mulţumesc că mă scăpase,poate pe insula aceea erau oameni cumsecade,care mă vor ajuta să îmi revin,să scap de cruzimea Baronului şi aşa a fost…mai mult sau mai puţin.
Curând,ancora fu lăsată să cadă,greoaie,în apa adâncă,iar capitanul veni,şi împingându-mă spre ieşire îmi spuse:
–O să iţi doreşti să nu fi plecat de aici,micuţo!l-aş fi contrazis,dar chiar nu mai aveam nevoie de alte lovituri.
Nu putea fi mai rău decât pe corabie.În cel mai rău caz aş fi murit,fapt cu care anjunsesem să mă resemnez în ultimele zile.Eram sigură că el nu avea de gând să rămână pe insulă doar din cauza mea,aşa că nu putea fi mai rău.
În momentul când am ieşit pe punte,lumina orbitoare a soarelui mă lovi în plin,făcându-mă să scot un ţipăt scurt;ochii îmi ardeau.Nu mai văzusem lumina aceea de foarte mult timp,iar acum mă distrugea încet.Mi-am revenit abia când căpitanul mă urca în barca ce avea să ne transporte pe ţărm.Când am debarcat pe plajă,am observat că locul avea ceva din frumuseţile Paradisului despre care citisem în Biblie.Păsări zburau deasupra pomilor mai înalti,iar fluturi coloraţi mişunau în jurul florilor exotice.Era ciudat că nu se vedeau nici un fel de animale,dar m-am gândit că probabil erau mai adânc în pădure.Era genul de loc unde animalele de pradă ar fi putut trăi în linişte,împreună cu mieluşeii şi căprioarele care până atunci le serviseră drept hrană.Un om ca Baronul nu avea ce căuta acolo.

El transporta cufărul cu banii şi bijuteriile furate probabil din alt port la fel ca Esperanza,iar pe mine mă legase cu o funie groasă,cam de trei metri lungime,de trupul lui subţire.Am mers în tăcere prin junglă,cam un kilometru,când în sfârşit am ajuns la destinaţie,un luminiş în mijlocul căruia se afla un castel părăsit.Semăna cu cel al tatălui meu,doar că acesta era puţin mai mic.O construcţie masivă din piatră,cu nenumarate ferestre înguste,şi balcoane, coloane romane;intrările erau împodobite cu arcade somptuoase şi podeţe ce treceau dintr-o parte într-alta a curţii interioare,dominând râuleţul ce ieşea din pădure şi intra pe domeniu.În râu se vedeau nenumăraţi de peştisori de diferite mărimişi culori,care înotau veseli.
L-am privit pe furiş pe căpitan,nu părea la fel de impresionat de priveliştea din faţa noastră,cum eram eu.Cu siguranţă nu era prima dată când venea aici.
În cele din urmă am patruns în castel.Mobila din hol fusese cândva frumos lustruită,dar acum zăcea acoperită de praf.”Cu puţină muncă poate fi readusă la frumuseţea de dinainte”mi-am spus eu.
Am avansat prin holul central,până am ajuns la nişte trepte ce duceau spre subsol.Am coborât amândoi scările înguste,dar fiind întuneric,am alunecat,şi capitanul,temându-se să nu-l trag după mine,tăie sfoara,lăsându-mă să cad.M-am oprit lângă un stâlp,masându-mi capul.Brusc,la nări mi-a ajuns un miros oribil,de putrefacţie.L-am auzit pe căpitan şoptind un cuvânt pe care nu l-am înţeles,după care înjură furtunos,ecoul vocii lui înfiorându-mă.Am continuat să coborâm,iar mirosul devenea tot mai puternic,astfel încât am scâncit,iar căpitanul îmi spuse batjocoritor:
–Desigur,domnişoara nu suportă astfel de putori,acasă la tăticu,cel mai urât miros era cel al slujitorilor şi al cailor din grajd.Dar nu-ţi fă griji,asta e casa ta,atâta timp cât mai trăieşti.am început să plâng,cu toate că nu aveam nici cea mai vagă idee despre ce vorbea.
În cele din urmă am ajuns într-un hol cu două uşi masive de lemn.Căpitanul o deschise pe cea mai apropiată,iar prin deschizătură am zărit câteva grămezi mari şi strălucitoare,era o comoară care l-ar fi făcut pe un cerşetor,cel mai bogat om din lume.Erau bani,bijuterii de aur,vase din porţelan chinezesc,diamante,obiecte din bronz,argint,toate adunate într-o singură încăpere.După ce căpitanul aruncă lada lângă celelalte minunăţii,închise uşa,iar cheia o puse în spatele unei cărămizi din perete după care se întoarse spre mine.
–Nu o să trăiesti să povesteşti cuiva ce ai văzut aici.Acum treci şi ajută-mă.
Mă apucă de braţ şi mă trase după el până în faţa celei de-a doua uşi,iar când o deschise,mirosul de putrefacţie se accentuă,iar imaginea din faţa ochilor mă făcu să vărs.Zeci de cadavre în diferite stadii de descompunere,aruncate unele peste altele.Căpitanul mă trase după el în cameră,apucă un cadavru al cărui cap atârna dezgustător şi mi-l puse în braţe.
–Vino.îmi porunci.
Reieşind în holul subteran,Baronul s-a dus spre un perete şi trăgând de o torţă stinsă făcu să apară o arcadă imensă ce dădea spre o poieniţă.Am cărat astfel,cu greu,toate cadavrele,iar căpitanul le dadu foc.După ce toate cadavrele fuseseră transformate în cenuşă,mă lăsă singură,plecând.Am rămas afară privind cenuşa ce era împrăştiată de vânt,şi am început să plâng.Oare chiar scăpasem,sau avea să se întample ceva mai rău?
Am intrat în castel şi am început să caut prin camere.Nu căutam ceva anume,dar am găsit nenumărate obiecte:într-o cămară am găsit mături şi perii,într-o încăpere imensă ce semăna cu o bucătărie,am găsit vase de argint şi cristal,iar în cele zece dormitoare am găsit rochii superbe,cu fireturi de aur,bijuterii şi chiar parfumuri şi farduri.Odată fusese plin de oameni în acel castel,recepţii,nunţi…Eram sigură că cei ce trăiseră în acel lux,avuseră aceaşi soartă ca cei pe care tocmai îi văzusem arzând.
Am ieşit din nou,dar de data aceasta,în curtea interioară.Mi-am dat jos rochia ce o purtasem atâta amar de vreme şi am intrat în iazul limpede,şi m-am îmbăiat,după care am spălat şi rochia.După am luat o rochie din una din camerele din castel,mi-am dat seama că mi-era foame,şi cu toată mila,am ucis câţiva peştişori şi i-am gătit ― învăţasem de la sărmana Lucille.Tocmai când mă aşezam să mănânc,m-a apucat disperarea.Ce făceam?Probabil că o luasem razna de la bătăile pe care Baronul mi le dăduse în timpul petrecut pe corabie.Cum puteam să stau atât de calmă?Dădaca mea fusese ucisă,eu eram departe de casă,singură,într-un castel unde cadavrele zăceau în pivniţă.Fusesem violată,bătută,nu ştiam ce urma,nu ştiam cum muriseră cei pe care căpitanul îi incendiase,oare aveam să le împărtăşesc soarta?
Am mâncat cu greu,şi am urcat la etaj.M-am oprit în primul dormitor,am scuturat cuverturile prăfuite,iar când am deschis geamul să aerisesc,am zărit preţ de o clipă,chipul unui copil privind printre copaci,dar uitandu-mă mai bine după câteva clipe,nu era nimeni,eram sigură ca întunericul care tocmai se lăsase îmi juca feste,sau poate era de vină oboseala,singurătatea,m-am gândit că poate înnebunisem.De la acea fereastră zăream marea,auzeam chiar şi zgomotul puternic al valurilor…În acel moment,am realizat că nu se vedea nici o luminiţă pe mare,deci,corabia Baronului Negru,plecase,chiar eram singură.Am adormit numaidecât,iar a doua zi,m-am trezit devreme şi am început curăţenia,la prânz,primele două etaje şi parterul arătau la fel de curate ca înainte.Toate canapelele fuseseră periate cu stricteţe,şemineele erau gata să găzduiască focul jucăuş de altă dată,covoarele fuseseră măturate.Într-un sertar din bucătărie găsisem lumânări,mai aveam nevoie doar de lemne pentru foc.

Seara,am continuat sa fac ordine,si am gasit o încapere întunecoasă,bibleoteca.Era una dintre cele mai mari încăperi din castel,avea trei balcoane,cinci ferestre,iar o uşă dădea spre o cameră de odihnă,aparent secretă.În această bibleotecă erau nenumărate cărţi,tratând orice domeniu mi-ar fi tercut prin minte şi în diferite limbi ale lumii,toate erau aşezate pe rafturi lungi şi înalte.Am urcat din nou în dormitorul meu,îmi luasem o carte despre istoria Romei antice,dar adormisem citind-o.M-am trezit pe la miezul nopţii,amintindu-mi că în bibleotecă nu stinsesem lumânările şi un incendiu ar fi putut izbucni foarte uşor.Am coborât grabită un etaj,luminându-mi drumul cu un sfeşnic.Când am ajuns în bibleotecă,lumânările încă ardeau,dar nu mai aveau multă ceară.M-am repezit să le sting,fericită că nu provocasem vreo nenorocire,când am zărit o umbra stând nemişcată.M-am întors speriată,ţinând sfeşnicul în faţa mea,ca să văd mai bine.Credeam că visez când am realizat ce vedeam.Era un băiat,cam de vreo cinsprezece ani,cu un chip de înger.Ochii-i erau căprui,părul negru,buzele roşii,subţiri,iar pielea lui era foarte albă.Mă fermeca pur şi simplu,nu putea fi decât o nălucă,sufletul rătăcitor al vreunuia dintre cei morţi pe insulă.
Încercand să îmi înfrâng teama,m-am apropiat de el,dar nu s-a mişcat.Am întins încet mâna,dar el continua să mă privească în ochi.Când l-am atins,am scos un ţipăt de uimire:era rece,asemenea unui mort,dar pielea îi era cât se putea de moale şi fină.Fără să-mi dau seama,m-am pomenit zâmbind.
–Cine eşti?l-am întrebat,dar n-am primit nici un răspuns.
Am încercat să îl iau de mână,simţeam nevoia să o fac,dar s-a retras furios,arătându-şi colţii albi ce-i crescuseră în locul caninilor,iar acum străluceau între buzele roşii,în lumina lumânărilor.
–Nu-ţi fac rău.i-am şoptit din nou,iar el pufni zgomotos,eu,bănuind că nu are încredere în mine,am continuat.Uite,ca să mă crezi,îţi spun numele meu,mă numesc Angelica,tu cum te numeşti?dar continua să tacă,totuşi se mai îmblânzise.Bine,eu mă întorc în pat,dar te rog când pleci să sufli în lumânări.
Am ieşit din încapere,dar pe când eram în dormitor,mi-am tras o palmă peste frunte.Cum putusem să fac o asemenea prostie,să las lumânările aprinse,ca un strigoi,un vis,o fantomă să le stingă.Aşa că,am coborat din nou,dar când am ajuns în bibleoteca,am rămas cu gura căscată.Atât băiatul,cât şi lumânările dispăruseră.

Capitolul III-“Aripi de înger”


A doua zi am căutat în toate încăperile castelului acea creatură,dar fără vreun rezultat,doar seara,când eram în curtea interioara,mi s-a părut că îl văd cu coada ochiului.M-am întors spre el zâmbind,dar el ,ca şi în seara precedentă,statea nemişcat.Încă mă consideram nebună,nu era posibil ca pe acea insulă să mai trăiască cineva,mai ales atât de tânăr,dar lipsa de companie mă determina să fac jocul minţii mele care probabil îmi juca feste.
–Îti mulţumesc că ai stins lumânările aseară.i-am spus blând,iar în acel moment a schiţat primul gest,a încuvinţat din cap.Eşti o nălucă,sau exişti cu adevărat?l-am întrebat,cu toate că eram comştientă cât de stupid suna întrebarea,dar el a clătinat din cap că da.Am preupus că da,era adevărat,sau cel puţin aşa voiam să cred.
M-am ridicat,fericită de acel progres la capitolul comunicare şi m-am îndreptat spre el,dar l-am observat că tresare.
–Nu-ţi fac rău.am spus eu precaută
–Mă tem că eu ţi-aş putea face rău.spuse el,iar sunetul vocii lui calde mă facu să tremur.
–Dar vrei să o faci,să mă răneşti?l-am întrebat devenind serioasă.
–Nu,dar…un demon ca mine are nevoie de sânge pentru a trăi.Ca şi pe tine,Baronul i-a adus pe cei ce erau în pivniţă,prizonieri,cu sângele cărora m-am hrănit luni de zile.Eu sunt creatura ce-i păzeşte comoara.Ca balaurul din poveştile pentru copii.
–Deci asta a vrut să spună…am bânguit eu crezând fiecare vorbă spusă de copil,cu toate că în alte condiţii aş fi râs sceptică,acum credeam.Dar…Doamne,eu încă traiesc!am exclamat îngrozită brusc.
–Pe toţi ceilalti îi speriam,îi făceam să mă urască,doar asa ii puteam ucide,îi puteam vâna doar aşa,trebuiau să se teamă.Oamenii urăsc lucrurile de care se tem şi pe care nu le înţeleg.Dar tu…noaptea trecută te-ai purtat frumos cu mine,nu te-ia speriat,iar eu pur şi simplu,nu am avut tăria să îţi fac vreun rău.
L-am privit în tăcere.Pe chipul lui se citeau tristeţea şi singurătatea.Eram uimită de ce zicea,el,un criminal fără scrupule,nu mă putea ucide pe mine doar pentru că nu îl urâsem cu o seară înainte.Era absolut absurd,dar nu mă puteam gândi la nimic în acel moment,el îmi atrăgea toată atenţia,iar pe mine nu mă deranja.
–Cu ce te-ai hrănit dacă nu cu mine?l-am întrebat,iar răspunsul lui veni după o clipă de tăcere apăsătoare din care am înţeles că nu mi-ar fi spus.
–Cu animalele,şi cu păsări de pe insulă.părea dezgustat de ce făcuse.Animalele valorează de mii de ori decât oamenii,adică,ele nu te pot răni,sau nu te pot trăda….
Începu să se plimbe în jurul iazului,l-am urmat cu privirea,fascinată,iar el se opri şi îmi zâmbi timid când realiză modul în care îl priveam.
–Cine ţi-a făcut asta?l-am întrebat privindu-i fără să vreau colţii ce i se zăreau printre buzele roşii.
Se lupta cu nevoia de a se descărca şi groaza pe care aş fi putut-o afişa la auzul celor povestite.Nu trebuia să gândesc prea mult ca să ajung la concluzia că nu era deloc mândru de ce ajunsese.În cele din urmă începu să-mi povestească,oprindu-se din când în când pentru a ofta sau pentru a se încrunta.
–Baronul avea o “mascotă” pe nava lui,”Raffael”,şi anume un vampir pe nume Abel.Întregul echipaj se ferea de acest demon ce seca oamenii de sânge,ciopârţindu-i apoi fără milă.Pe mine mă aştepta această soartă deoarece eram şi eu prizonier.Mă răpiseră dintr-un port englezesc.Cum spuneam,urma să fiu omorât de Abel,dar,Printul Arab ― cum îl numeau ceilalţi,din cauza pielii sale închise la culoare ― i-a uimit pe toţi,chiar şi pe mine,când s-a îndrăgostit de mine,cel pe care trebuia să îl ucidă.Baronul,văzând că sclavul lui ezita să îşi îndeplinească sarcina şi bănuind ce avea de gând,i-a interzis să mă facă vampir,dar Abel mă iubea prea mult,el era nemuritor,voia să fiu şi eu.Astfel că într-o noapte,am devenit ceea ce sunt acum,vampir.Nu ştiu exact cum,dar s-a strecurat în cabina unde eram ţinut şi printre lacrimi mi-a spus care era planul.Urma să fug de pe vas,să mă ascund,iar apoi după o bună bucată de vreme să mă întorc şi să îl eliberez iar pe Baron să îl “răsplătesc” aşa cum merita.Dar Baronul m-a prins.Pe mine m-a întemniţat,iar lui Abel i-a dat pur şi simplu foc.Nemurirea nu l-a salvat pe creatorul meu,iar cu ultimele puteri,acesta i-a spus căpitanului:”Fiul meu mă va răzbuna şi îţi va lua locul,continuând să jefuiască lumea,devenind cel mai sângeros pirat care a existat vreodată!”.Baronul i-a râs în faţă,dar a început să fie precaut în ceea ce mă privea,neplăcându-i să mă aibă în preajmă,iar când a găsit insula asta şi castelul,m-a abandonat aici.Nu ştiam ce presupunea să fiu vampir,mă temeam de mine însumi,în timpul transformării am plâns ca un copil,deoarece nu înţelegeam de ce mi se întâmplau mie atâtea lucruri noi,unice.Am fost deosebit de scârbit când am gustat sângele lui Abel,el mi-a dat suficient cât să mă transform.se opri şi privi încruntat spre mare.Totuşi,când vine pe insulă,îi e atât de frică de mine,încât debarcă doar ziua,când eu nu-l pot ataca.am înţeles imediat la cine se referea.Cred că ai observat că apar doar după apus,nu?Soarele îmi face rău.Sunt precum o legumă când ies la lumină,aş fi vulnerabil şi în faţa unui bebeluş.
–De ce nu ai încercat să pleci?l-am întrebat,dar el păru uşor enervat.
–Şi unde să merg?Mi-am jurat ca atunci când plec,să îndeplinesc dorinţa creatorului meu,să devin adevăratul Baron Negru,cel pe care mările îl merită.
–Şi de ce nu ai făcut-o?am insistat,în ciuda furiei pe care o vedeam în ochii lui.
El nu îmi răspunse imediat,ci aşteptă…În cele din urmă am realizat că nu era furios,ci se simţea neputincios.Mi-a confirmat bănuielile numaidecât.
–Sunt singur,nu am pe cineva puternic lângă mine.şopti el privind stelele care se oglindeau în iaz.Nu mă refer la putere fizică,ci la un caracter invincibil.
L-am privit cu o tristeţe amestecată cu nerăbdarea şi curiozitatea.Simţeam că mai are atâtea de spus….Am întins mâna,şi mi-am aşezat-o pe pieptul lui,era gestul unei fiinţe curioase,dar căutam o inimă care să emane viaţă din trupul acela tânăr…Şi am găsit ce căutam,în adâncul acelui demon,o bătaie ritmică,slabă…dar era suficient pentru mine.Băiatul scoase un oftat şi privi crucifixul de la gâtul meu.Ridică uşor micuţa cruciuliţă de aur şi spuse cu o voce slabă:
–Şi mama avea una la fel,am luat-o de la gâtul ei când a murit …Mai bine că mama a murit de acea boală,decât să mă ştie dispărut.
–A fost bolnavă?am întrebat,dar am regretat imediat,nu voiam să-l văd trist.
–Da,scuipa sânge,iar doctori nu aveau nicio explicaţie.S-a stins în chinuri,dar dorinţa ei a fost să arunc crucifixul în mare.Eram în acea zi în port ca să respect dorinţa mamei,dar am sfârşit aici,singur,blestemat,dornic de răzbunare.
–Ai reuşit să-ţi îndeplineşti misiunea?
–Da,imediat ce am aruncat bijuteria în apă a izbucnit nebunia.Era atât de frumoasă acea cruciuliţă,mama o primise de la fratele ei,mort într-un război,înainte ca acesta să plece.Familia noastră era una nobiliară,iar tatăl meu a scăpat de război doar pentru că se oferise cumnatul lui.
–Familie nobiliară?Cum te numesti?am întrebat curioasă,bănuind că îi cunoşteam rudele,abia apoi mi-am amintit că era englez.
–Stuart James Mirret,iar când am murit,sau m-am născut ca vampir,spune-i cum vrei, urma să împlinesc şaisprezece ani.deci mă înşelasem doar cu un an în privinţa vârstei lui.
– Eu am împlinit şaptesprezece ani cu puţin înainte de răpire,nu ştiu cât timp a trecut de atunci,s-ar putea să am în realitate optsprezece.Mă numesc sunt Angelica deMaetisse.
Stuart se depărtă puţin şi făcu o plecăciune adâncă.Am izbucnit amandoi în râs,râsul lui era atât de frumos,îi stătea bine când râdea,părea viu.În acel moment nici nu ştiam dacă e un mort viu,sau e tot om dar posedat de un demon ... Am rămas împreună,povestind vrute şi nevrute,până aproape de răsărit,când Stuart plecă.Îmi povesti despre familia lui,despre cei mai buni prieteni ai săi,caii.Povestea cu un entuziasm care mă surprinse în mod plăcut.Privirea lui strălucea de nerăbdare când mă întreba anumite lucruri,oricât de banale ar fi fost ele pentru mine.Am aflat că era cu treizeci de ani mai mare ca mine,că părinţii lui îl cunoscuseră pe tata,în Franţa,la un banchet.Povestea amuzat de ce auzise de la tatăl său despre ducele de Maetisse,la acea vreme necăsătorit.După doi ani de la acel banchet tata s-a căsătorit cu maică-mea.

A doua zi am dormit foarte mult,trezindu-mă abia spre apusul soarelui.M-am grăbit să ajung jos şi am început sa-l caut pe Stuart.Dar căutarea mea se dovedi a fi în zadar.Nici urmă de el.Începeam să fiu agitată,oare nu mai venea,oare se supărase pe mine,greşisem cu ceva,voiam să-l revăd.Un sentiment ciudat se instalase în interiorul meu.Speram că se va întoarce în seara următoare,dar n-a fost aşa.Căutam de zile întregi,zile ce mi-au părut mai lungi ca niciodată,chiar mai lungi decât cele petrecute pe corabia “Raffael”;aşteptam,dar Stuart nu mai apărea.
Deja lipsea de trei săptămâni,sau poate mai mult,iar eu o luam razna,eram sigură că ceea ce simţeam pentru el nu mai era prietenie,ci dragoste.Un singur gând mă consola,totuşi,cel că evadase.Îmi ascultase sfatul şi plecase.În seara când am realizat acest lucru am fugit plângând în camera mea,am închis uşa şi m-am aruncat pe pat,eram conştientă că era un gest egoist să vreau să-l ţin lângă mine,dar aş fi vrut şi fi luat rămas bun.Atunci am simţit o mână mângâindu-mi părul.
–Nu mai plânge,nu pentru mine.a şoptit binecunoscuta voce a dragului meu Stuart,vocea pe careo căutasem zile întregi şi ajunsesem să o cunosc doar după câteva ore petrecute împreună.
M-am ridicat şi l-am privit.Era atât de frumos,cu chipul lui de copil…Mi-am aruncat braţele în jurul gâtului său şi mi-am lipit obrazul de al lui.
–Unde ai fost?l-am întrebat tot în şoaptă.Era să mor de grija şi de dorul tău!
–Am avut ceva de făcut şi m-am gândit la o modalitate de a pleca de aici…împreună.
M-am desprins de el şi l-am privit surprinsă.El zâmbea,iar buzele îi dezvăluiau colţii strălucitori.M-am aruncat din nou spre el dar de data asta l-am sărutat pe gură.Mă aşteptam să reacţioneze violent,dar nu,m-a cuprins în braţele pe cât de mici,pe atât de puternice şi am rămas împreună,îmbrăţişaţi,până la venirea zorilor,când nu voiam să-l las să plece,dar mi-a jurat că se va întoarce.Rămasă singură mă gândeam la tot ce se întâmplase până în aceşl moment.De ce m-ar fi luat cu el,eram om,l-aş fi încurcat.Dacă voia să mă ia cu el doar ca să se hrănească,dar nu,ţinea la mine,altfel nu m-ar fi sărutat,sau poate…Fiind un criminal atât de priceput,nu s-ar da înapoi de la orice provocare din partea unui muritor,chiar el îmi spusese că nu vrea să rănească animalele.Nu mai voiam să mă gândesc la acele lucruri şi dacă aveam dreptate şi dacă nu,eram decisă să profit din plin de momentele pe care le petreceam cu el.
Am dormit toata ziua,iar seara m-am trezit speriată,unde era?
–Sunt aici .şi era adevărat,Stuart era acolo lângă mine.
M-am cuibărit la pieptul lui şi am oftat.
–Te iubesc.a spus el şoptit.Nu pot să nu o fac,am încercat,dar nu pot .eram fericită la auzul acelor cuvinte,fiindcă simţeam că e sincer,nu ştiu cum,dar simţeam.
M-am ridicat şi l-am sărutat din nou pe buze,atunci i-am simţit inima bătând cu putere,iar mâinile-i tremurau în timp ce mă mângâia.
Nu mai era mult până la răsărit.Stăteam amândoi în pat,când îmi veni ideea.M-am întors spre el să îi vorbesc,dar l-am văzut clătinând din cap.
–Nu se poate,nu te fac vampir.mi-a spus pe ton mustrător.
–Dar,de ce?l-am întrebat bosumflându-mă,asemenea unui copil răsfăţat.
–Pentru că ar trebui să ucizi pentru asta.
–Pe cine?Spune şi o voi face,pentru tine orice.
–Pe oricine,trebuie doar să-i bei sângele.Transformarea ta va dura o zi şi o noapte,dar apoi nu vei mai putea ieşi afară ziua,soarele te va chinui,iar focul te va ucide chiar şi dacă stai aproape de el.spuse el trist.
Am căzut pe gânduri în timp ce el se îmbrăca.Eram dispusă să omor pe oricine
–Oare l-aş putea ucide pe Baron?am întrebat plină de speranţă.
–Ai avea o şansă doar dacă ar fi pe jumatate mort,fii serioasă,Angelica,nu stă el să îl omori tu.Când îi bei sângele,omul se zbate,îşi poate scoate arma şi cea care moare eşti tu.
–Dar eu îmi asum orice risc pentru a fi cu tine.Şi în plus aş îndeplini profeţia creatorului tău.i-am spus pe un ton stins,iar el mă privea,amuzat de pornirea mea.
Stuart vru să-mi mai spună ceva,dar răsăritul soarelui îl opri,plecă.
M-am întins din nou pe pat,dar pe când să adorm,am auzit zgomot în holul central de la parter,la început am crezut că era Stuart,dar curând am realizat că era Baronul.Nenorocitul se întorsese.Am coborât cu grijă,iar când eram în capul scărilor,am văzut că avea şi un prizonier.Victima purta o pelerină lungă ce îi acoperea tot corpul,iar pe cap purta gluga pelerinei.Chiar şi mâinile îi erau acoperite de mănuşi.Atunci mi-au trecut prin minte vorbele lui Stuart:”…dar apoi nu vei mai putea ieşi afară,soarele te va face o legumă”;asta era,prizonierul era vampir,iar judecând după silueta suplă şi pantofii pe care îi purta,era vorba de o femeie.Era neputincioasă din cauza soarelui.
Cei doi “musafiri” ai mei se îndreptau spre camera comorilor,când l-am auzit pe Baron înjurând şi spunând:
–N-a ucis-o pe fata aia,dar unde e?Castelul pare locuit,dar nici urmă de ea.
În acel moment prizonierul s-a întors uşor spre locul unde eram eu ascunsă şi a încuviinţat din cap,dar n-a scos o vorbă.Mişcările îi erau foarte lente,dar am înţeles că mi se adresase.
Au continuat să coboare pe acelaşi drum pe care mă dusese şi pe mine.I-am urmat tupilându-mă ca o pisică,ecoul paşilor lor acoperindu-l pe cel produs de paşii mei.La un moment dat s-au oprit,iar liniştea castelului fu curmată de un ţipat disperat şi înjurături.
–Târfa aia,şi monstrul….comoara mea!!!urla din toate puterile Baronul.
Din unghiul unde eram am văzut că,într-adevăr,comoara nu mai era acolo,dispăruse monedă cu monedă,vas cu vas.Abia atunci am înţeles ce făcuse Stuart în acele nopţi cât lipsise.Pe moment m-am decis să pun în aplicare planul meu.Am ieşit în holul central,am înşfăcat sabia unei armuri şi am coborât din nou. Nu aveam nici cea mai mică idee cum avea să se termine totul,dar merita să risc.Poate dacă aş fi murit atunci ar fi fost mai bine pentru toţi…Pentru Stuart care ar fi plecat de unul singur şi probabil ar fi supravieţuit până azi,pentru mine,care nu aveam să mai cunosc durerea şi oroarea,nici ura.Ar fi fost bine chiar şi pentru prizoniera baronului,care poate ar fi scăpat atunci şi ar fi trăit mai bine….Nu era timp să mă gândesc la astfel de lucruri,voiam să acţionez.

Capitolul IV „Un nou început”


Baronul şi vampirul captiv erau în faţa mea,dar ca să îl atac pe nemernic,aveam nevoie de o divesriune.În acel moment,vampirul se aruncă asupra Baronului,am ştiut imediat că asta era şansa mea,astfel că m-am năpustit şi eu asupra lui,dar vampirul îmi strigă:
–Loveşte-l cu grijă,ai nevoie de sângele lui!vampirul era într-adevăr femeie.Ţinteşte gâtul,fetiţo,e cel mai potrivit loc!
Am închis ochii şi am lovit cu putere.Sabia pătrunse în carnea Baronului şi tăiase o mare parte din gâtul acestuia.Eu am rămas locului,oripilată pe de-o parte,pe de alte parte,satisfăcută că mă răzbunasem.Dar răzbunarea nu era completă:
–Acum bea sângele din arteră,repede!îmi strigă din nou femeia vampir.
Nu ştiam care e artera,dar am văzut locul de unde ţâşnea mai mult sânge şi mi-am pus gura pe rana respectivă.Simţeam cum sângele îmi invada gura şi am rămas aşa,din nou un sentiment de fericire mi-a pătruns în inimă,eu îl omorâsem pe temutul Baron Negru.Gustul sângelui mă făcu să mă cutremur scârbită la început,dar am rezistat,pentru Stuart …totul pentru Stuart…
La un moment dat am simţit că nu mai pot înghiţi sângele,aşa că m-am retras.De fapt,nici nu mai aveam ce înghiţi,deoarece îl secasem de sânge.Mă simţeam bine,dar când am văzut ochii aceia care mă făcuseră să sufăr,am împins cadavrul cât am putut de departe.Încă îl uram din răsputeri.Am stat privind cadavrul minute în şir,când într-un final atenţia mea s-a îndreptat spre misterioasa femeie vampir,care acum mă privea cu admiraţie.După părerea mea,avea cam treizeci de ani. Părul-i era blond şi ochii negri,avea un trup înalt,dar un pic cam slab pentru vârsta ei.
–Eşti vampir de acum,fetiţo!mi-a spus ea tandru,iar eu am început să mă fâstâcesc.
–Asta am şi vrut…Cum te numeşti?Eu sunt Angelica,şi cred că ştii că pe insulă mai este un vampir,Stuart…
–James Mirret,da ştiu,m-am lăsat prinsă fiindcă am auzit de profeţia arabului,şi m-am gândit că i-ar prinde bine nişte ajutor,dar văd că te are pe tine.Eu sunt Vanessa,doar Vanessa.Am fost,şi încă mai sunt,uneori,când nu am bani,prostituată,de la vârsta de doisprezece ani,aşa că nu-mi mai aduc aminte care mi-a fost celălalt nume…Nu mi-a folosit niciodată la nimic,aşa că….zâmbi ea,iar eu i-am răspuns involuntar la zâmbet.
–Cum ai ajuns vampir?am întrebat-o fascinată de povestea ei.
–Aveam mulţi bărbaţi,favoriţii mei au fost mereu vampirii,chiar şi înainte să ştiu de adevărata lor natură.Vampirii au fost,sunt şi vor fi foarte pasionali când vine vorba de făcut dragoste,nici un muritor nu li se aseamănă.oftă şi zâmbi.Într-o noapte,un vampir,vechi client,mi-a mărturisit că mă iubeşte,dar nu l-am luat în seamă fiindcă auzisem iubiri spuse la beţie,ba mai mult,m-am speriat când mi-a spus că nu vrea să mă ştie amanta altora,am crezut că mă va omorî cum mai fuseseră cazuri în care prostituatele erau ucise de clienţi posesivi,dar nu,el m-a transformat în ceea ce sunt acum,ceva poate mai rău decât moartea însăşi.Asta a fost acum…acum o sută douăzeci de ani.De atunci am mai practicat această meserie de câte ori am avut nevoie de bani.Totuşi,favoriţii mei au ramas vampirii,fie femei,fie barbati,nu contează…
În acel moment,Vanessa tăcu.Privea undeva în spatele meu,iar când m-am întors,l-am văzut pe Stuart,în pragul uşii,mă privea.Părea îmbătrânit,aspectul lui de copil se schimbase,arăta ca o fantoma,totuşi în ochii lui se zărea o sclipire plină de admiraţie,iar buzele îi dezvăluiau un zâmbet mândru,dulce,iar tonul vocii sale îmi păru,mult mai grav decât mă obişnuisem,mă făcu să-l iubesc şi mai mult,abia atunci îl vedeam cum arată în realitate,nu copilul care mi-a apărut în cale când am venit pe insulă.Era mult mai frumos aşa,un copil cu trăsături,gânduri şi vorbele unui om matur.
–E prea frumos să fie adevărat!şopti el.Am ajuns puţin mai târziu,dar chipul lui îmi dă satisfacţia necesară.spuse el arătând spre cadavrul din spatele meu.
Am roşit puternic în spatele petelor de sânge uscat de pe faţa mea.Stuart se îndreptă spre cadavru şi îl studie cu atentie,dar în ochii lui se citea dezgust şi ură.Îşi puse degetele lungi pe artera din care băusem eu mai devreme,iar după ce degetele i se îmbibaseră de sângele rămas,le duse la buze şi rămase aşa o perioadă.Acea imagine mă făcu să tremur de emoţie,am fugit până lângă el,am îngenuncheat şi l-am sărutat pe gură.El s-a desprins şi şi-a îndreptat atenţia spre gâtul meu,după care mă muşcă uşor,iar eu îi mângâiam părul negru,nu mă durea deloc,măcar că la început am tras aer în piept,aşteptându-mă la durere.Rana produsă de dinţii lui se închise aproape imediat,deja mă transformam.
–Sângele tău nu mai are gustul tipic al muritorilor,are o savoare deosebită.spuse el zâmbind şi privindu-mă.Ştii,sângele uman ne hrăneşte,dar diferă mult de sângele demonic.Cei mei puternici vampiri sunt cei transformaţi aşa cum ai făcut tu,dar în cazul meu….ultimele cuvinte le spusese cu o tristeţe imposibil de imaginat.În fine,sângele vampiric e aproape imposibil de trecut cu vederea,vreau să spun cei ce sunt transformaţi de vampiri sau ucid vampiri vor ajunge să devină dependenţi de savoarea sângelui semenilor lor,savoare ce diferă de la individ la individ.
Eram uimită de cuvintele lui,nu îmi vorbise niciodată pe acel ton,dar nu mă interesa,îl iubeam,şi ceva în interiorul meu mă asigura că şi el mă iubeşte.Împreună cu Vanessa am ars corpul celui care până nu demult fusese Baronul Negru,omul care mă făcuse să sufăr,iar pe creatorul lui Stuart îl ucise.Până am rezolvat noi două acea problemă,Stuart îmi adună câteva rochii din casă,cele care ştia că îmi plac cel mai mult,şi ne aştepta să plecăm.Se înserase de ceva vreme şi era timpul să ne cunoaştem echipajul,iar ei să îşi cunoască noii lideri.
Am ieşit din castel şi ne-am îndreptat spre mare.Noua lume,cea văzută prin ochii de vampir mi se părea ireală.Vântul mi se părea că este o mângâiere delicată,stelele lumânări veşnic aprinse,copacii păreau că au un puls şi o inimă proprie,emanau atât de multă energie…
–Încă nu ai descoperit chiar tot.spuse Stuart de lângă mine,vei fi surprinsă de cât de frumoasă sau blestemată poate fi natura şi tot ce ne înconjoară.am încuviinţat tăcută şi am început să alerg printre copaci,uimită de agilitatea pe care o căpătasem.
Corabia Baronului Negru îl aştepta izbită de valuri,iar echipajul habar n-avea de cele petrecute pe insulă,şi ne întampinară destul de ostil,dar vocea lui Stuart îi calmă.
–Baronul vostru e mort.vestea îi nelinişti,deoarece auziseră de blestemul lui Abel.Fata asta l-a ucis,şi v-a făcut tuturor un bine.Din acest moment,eu sunt noul Baron Negru,iar corabia asta se va numi de azi înainte “Vampirul”.Nu vă oblig să vă supuneţi mie,puteţi pleca sau puteţi rămâne…Cei care rămân trebuie să dea dovadă de o loialiate fără precedent.Aşa că,voi decideţi!
Oamenii începură să vocifereze între ei,eu nu mai eram atentă la ei,ci îmi exploatam noile puteri vampirice.Am privit spre cer,iar pescăruşii îi vedeam asemenea unor mingiuţe roşii ce emanau un miros puternic de sânge.Auzeam până şi cariile în lemn,şi mă minunam de acel sunet pe care nu-l mai auzisem niciodată,dar care acum mi se părea normal.Brusc,am prins o imagine.Eram eu privind în gol,abia în clipa urmatoare am realizat că mă vedeam prin ochii altcuiva.M-am uitat în jur,şi l-am observat pe unul din barbaţi privind în gol în direcţia mea.Am închis pentru un moment ochii iar când i-am redeschis,l-am văzut că îşi reluase discuţia cu cei de lângă el,care nu observaseră nimic ciudat.Stuart îmi zâmbi ştrengăreşte şi îi întrerupse din nou pe oameni după câteva clipe.
–Deci,aş vrea să ştiu ce aţi decis.tonul vocii lui era irezistibil.
Toţi oamenii de pe punte izbucniră în urale şi manifestări de bucurie,spre surprinderea mea.
–Să înţeleg că aţi decis să mă urmaţi…Bun,am doar câteva cerinţe:De la răsărit şi până la apus,vă feriţi de orice încurcătură,evitaţi porturile,nu mă deranjaţi pe mine şi pe ceilalţi vampiri,deoarece asta suntem,vampiri,dar nu ne vom atinge de voi dacă veţi respecta aceste condiţii.Nimeni nu va avea motive de nemulţumire pe această corabie.Veţi avea acces la mai mult de jumatate din prăzi,şi vă garantez că vom avea destule bogăţii.Nu uitaţi,din momentul în care aţi acceptat,nu mai plecaţi de această corabie,decât morţi,s-a înţeles?ultima întrebare fusese pusă cu o duritate de care nu îl ştiam în stare pe Stuart.
Oamenii începură din nou să chiuie fericiţi,iar Stuart ne conduse,pe mine şi pe Vanessa într-o cabină izolată de luminile soarelui.
–Ce vrei sa faci acum?l-am întrebat.Mă îngrijorează brusca loialitate a echipajului…
– Hm..cred că voi izola mai multe cabine.spuse el absent.
–Stuart eu vorbesc de planul adevărat,ai corabia,ai oamenii,acum ce mai urmează?
–Să urmez profeţia lui Abel.răspunse el sec privindu-mă jignit.
–Stuart,un echipaj atat de mic si trei vampiri…Nu vom avea viaţă lungă!protestă Vanessa.
–Nu vom rămâne doar noi trei,vreau să mai găsesc câţiva vampiri,de fapt,ăsta e primul meu obiectiv ca proaspăt căpitan.A,da,şi să găsesc o nouă insulă pentru comoara noastră.
Stuart ieşi din nou pentru a le spune oamenilor să transporte toate bijuteriile şi restul comorii de pe insulă,pana în noaptea urmatoare.
─Nu ştiu de ce i se pare totul atât de uşor.am comentat eu.
─E încă un copil în anumite situaţii,nu-ţi fă griji,va fi bine.încercă Vanessa mă liniştească,dar nu prea reuşi.

În săptămânile care au urmat,Vanessa deveni amanta tuturor piraţilor de pe “Vampir” şi nu numai.În timp ce nopţile eu le petreceam pe corabie cu Stuart,Vanessa înota până la cel mai apropiat mal,şi se distra prin bordeluri,pentru ca apoi să se întoarcă şi să ne povestească proaspetele ei aventuri.Oamenii de pe “Vampir” nu prea înţelegeau ce înseamnă un astfel de demon numit vampir,dar pricepuseră că atâta timp cât respectă ordinele băiatului care le devenise căpitan,nu vor păţi nimic.Ne văzuseră cum ne hrănim şi am putut observa pe chipul lor spaima şi dezgustul,dar nu se puteau plânge de noul lor stil de viaţă şi astfel nu comentau nimic.Într-un final s-au obişnuit cu modul nostru de viaţă,ba mai mult,unii din oamenii noştri deveniseră amici cu Stuart şi împreună stăteau uneori până la răsărit şi povesteau diferite lucruri auzite prin porturi,sau îşi povesteau diferite experienţe de viaţă.Niciodată nu-l mai văzusem atât de încântat pe Stuart,cum îl vedeam când stătea de vorbă cu prietenii lui.Probabil sună ciudat ca un vampir să aibă prieteni umani,dar pentru noi nu era deloc.
Şi eu îmi găsisem de lucru pe corabie,chiar ajunsesem să mă înţeleg bine cu unii din oamenii mai în vârstă care obişnuiau să se comporte cu mine ca şi cu nepoata sau fata pe care nu au avut-o,care le-a murit,sau pe care nu au cunoscut-o.Impresia negativă pe care mi-o făcusem prima dată când am păşit pe puntea corabiei se risipi acum,când cunoşteam trecutul fiecăruia din cei prezenţi acolo.Poate şi noile mele aptitudini,cele de vampir mă ajutau,dar nu am aflat niciodată.
Adevărul e că mă simţeam bine între acei oameni,dar îmi doream să cunosc noi vampiri,care să ştie cum e să bei sânge seară de seară,care să poată înţelege ce simţeam.